Epenet

A intrat în adunare
Un băiat cu mers încet.
Toți se uită cu mirare
La asemeni arătare
Cu alură de ascet.
Cum îl cheamă? Epenet!

Preaiubit creștin din Roma,
Rodul Asiei, dintâi,
Care răspândea aroma
Ca și mirul, aidoma
Revărsat pe căpătâi
Cu dulci boabe de tămâi?

Cum să taci, când dintr-o bancă
Și-a făcut un paravan?
Ca un ied fără talancă
A căzut pe brânci, ba ˈncă
Năpădit de mult elan,
Gâdila un mic ecran.

M-a cuprins o cruntă greață
De asemeni tabiet.
Când era să-i dau povață,
Altul mi-a intrat în față
Dojenindu-mă discret:
-Lasă-l frate, e pe ˈnet!

N-am voit să-l las în pace
Să trăiască-n două vieți.
Căci sub acvila rapace,
Tinerimea noastră zace,
Atât fete, cât băieți,
Noul neam de... Epeneți!